Cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea a fost să nu mai neg adevărul

 Eu am fost diagnosticată cu cancer în formă avansată la 26 de ani.

În cazul meu, vindecarea a fost un proces greu și îndelungat, iar după ultima operație, medicul mi-a spus: „Eu am făcut tot ce a depins de mine. Din acest moment nu mai pot face nimic; totul depinde de tine. Doar tu poți să mai faci ceva ca să te vindeci”.

Eu cred că unul dintre îngerii mei păzitori a vorbit prin intermediul acelui medic, pentru că atunci când a terminat de spus acele cuvinte, s-a întâmplat extraordinar: a fost ca și cum timpul s-a oprit în loc, ca și cum aș fi intrat într-o altă Dimensiune și am avut o revelație – am ȘTIUT la modul clar că boala are de-a face cu căsnicia disfuncțională în care mă simțeam captivă de câțiva ani și din care nu ieșisem pentru că nu voiam să-i dezamăgesc pe cei dragi.

Am ȘTIUT, de asemenea, că subconștientul meu a decis - fără ca eu să-mi dau seama de asta - că decât să divorțez și să-i supăr pe cei dragi, e mai simplu să scap din acea căsnicie murind.

Și am ȘTIUT că din momentul în care am ÎNȚELES aceste lucruri, cele două experiențe dureroase (căsnicia mea și boala mea) s-au încheiat: am ȘTIUT că voi divorța și că mă voi vindeca.

La circa 3 luni după operație m-am vindecat, apoi am început demersurile pentru divorț - și a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am făcut în viața mea - și am luat-o de la zero și din punct de vedere profesional.

Nu știam care este Menirea mea, nu știam cum să-mi descopăr Menirea, dar știam că îmbolnăvirea mea a avut un rost, că acel cancer nu era menit să mă omoare, ci să mă trezească, să mă determine să fac schimbările necesare în viața mea.

Atunci când am trecut prin boală, cancerul nu a părut deloc ceva care este „spre Binele meu cel mai înalt”, dar acum, privind în urmă, pot să spun că el mi-a schimbat viața în cel mai bun mod posibil, că m-a făcut să intru pe Calea mea și să-mi urmez Menirea.

Cel mai greu lucru pe care l-am avut de făcut în viața mea a fost să nu-mi mai neg adevărul, să nu mai refuz să văd niște adevăruri inconfortabile/ dureroase din propria viață, să nu-mi mai ignor intuiția.

Este foarte greu să fii complet sincer cu tine însuți, să nu te mai minți pe tine însuți, să nu te mai prefaci că nu percepi semnalele intuiției/ ghidării interioare, atunci când aceste semnale îți cer să faci ceva ce nu vrei/ nu ai curajul să faci.

Și da, e nevoie de mult curaj ca să-ți rostești și să-ți urmezi adevărul, indiferent ce cred/ spun/ fac cei din jur.

De multe ori ei nu te vor înțelege și nu le vei putea da niște explicații „raționale” nici dacă ai vrea să faci asta, pentru că alegerea pe care ai făcut-o nu are la bază o analiză logică/ argumente raționale, ci un mesaj al intuiției tale, care contrazice orice logică umană, care pare că nu are niciun sens. Dar asta nu înseamnă că tu nu ai încredere deplină în intuiția ta și că nu știi că s-a dovedit că ea are întotdeauna dreptate.

Mintea ta are întotdeauna o listă întreagă de argumente logice/ motive raționale cu care să te convingă că ceea ce-ți spune intuiția „ nu are sens”/ „este riscant”/ „este iresponsabil”. Mintea ta va încerca în toate modurile să te tragă în frică, să te țină în zona de confort, în Vechi; este alegerea ta dacă te lași convins de aceasta sau îți urmezi intuiția cu orice risc. (Sara Landon)