Dacă nu asculți de bună voie mesajele Universului, vei fi obligat să le asculți

Când eram copil, eram foarte sensibilă la energii, dar nu știam asta, nu știam nimic despre energii și nici nu am avut pe nimeni să-mi explice aceste lucruri.

Din cauza acestei sensibilități, copilăria mea a fost dificilă, fiindcă mi se întâmplau lucruri pe care nu le înțelegeam, dar marea încercare a venit când aveam în jur de 25 de ani, când într-o zi m-am trezit paralizată de la brâu în jos.

La acea vreme trăiam în New York. Ziua lucram în zona imobiliară, într-un job extrem de stresant, iar noaptea lucram într-un club de noapte; petreceam noapte de noapte. În acest context am simțit timp de o lună înțepături într-un picior și apoi, subit, m-am trezit paralizată de la brâu în jos.

Când ți se întâmplă așa ceva, începi să te uiți în urmă la modul în care ai trăit și să-ți pui niște întrebări. La acel moment nu aveam asigurare medicală, așa că m-am întors acasă, la părinții mei, iar ei mi-au sugerat să încerc acupunctura. Am făcut asta, deși nu credeam că mă va ajuta. Credeam că treburile astea gen acupunctură, tratamente cu ierburi și yoga sunt pentru ciudați.

În timpul primei ședințe de acupunctură, făcută de un bătrân coreean, la el acasă, am simțit că am căpătat o claritate incredibilă, cum n-am mai avut niciodată până atunci. S-a făcut liniște în interiorul meu și puteam să mă aud pe mine foarte clar.

Ca urmare a tratamentului pe care mi l-a administrat acel om, cu acupunctură și ceaiuri din diverse ierburi, după două săptămâni am putut să merg din nou, susținută, iar după o lună am putut să merg singură.

Când îți pierzi capacitatea de a merge, acest lucru te smerește profund. Nu te poți duce la toaletă singură. Nu te poți mișca de una singură. Și aveam 25 de ani… Vă dați seama ce ar fi însemnat să trăiesc toată viața așa…

Înainte să mi se întâmple acest lucru, eu ignoram toate semnele pe care mi le trimitea Universul, nu mă interesau aceste semne; am fost dispusă să le ascult doar atunci când corpul meu a paralizat.

Abia atunci am fost dispusă să mă opresc și să mă întreb: „Ce fac eu cu viața mea? De ce mă aflu eu pe Pământ? Am ceva de făcut aici?”.

Această încercare m-a schimbat major și a fost începtutul Călătoriei mele spirituale. Mi-am dat demisia de la ambele joburi, am pus punct relației mele de cuplu, am vândut tot ce aveam și am călătorit timp de 2 ani, ca să mă regăsesc pe mine însămi.

Iar Călătoria mea spirituală nu s-a mai oprit de atunci.

Eu am fost genul de om care nu face schimbări de bună voie, care nu ascultă semnele pe care i le trimite Universul, care opune rezistență până când viața îl trântește la pământ, ca să-i atragă atenția.

Chiar și după acea experiența dură din tinerețe, când m-am trezit într-o zi paralizată de la brâu în jos, încă mai opun uneori rezistență, încă „dau din mâini și din picioare” când e momentul unei schimbări. Trec periodic prin încercări care mă fac să reacționez cam la fel, adică încă mai opun rezistență, deși știu că schimbările respective sunt necesare și știu că dacă nu le fac de bună voie, Universul mă va obliga să le fac.

De fiecare dată când este momentul să trec printr-o nouă inițiere, să urc la alt nivel, mi se dau semne, mi se cere să fac niște schimbări, dar mie nu-mi place să fac schimbări, deși știu că fără ele nu pot evolua.

De fiecare dată mi se cere să mai dau drumul unor lucruri/ persoane/ relații/ situații, îmi este greu să fac asta chiar și acum, după ani de zile. Nu mai opun rezistență atât de puternic pe cât o făceam în tinerețe, pentru că știu că oricât m-aș agăța de ele, acele lucruri/ persoane/ relații tot vor ieși din viața mea, dar încă nu am capitulat complet.

Încă nu am ajuns la nivelul să urmez ghidarea divină/ semnele imediat, încă mai tergiversez, încă mai ezit uneori, când este vorba despre viața mea personală.

Este dificil să-ți asculți intuiția, să-ți asculți vocea interioară, dacă ai trecut prin experiențe traumatizante, dacă ai traume nevindecate. Aceste traume te fac să nu ai încredere în intuiția ta, în vocea ta interioară.

Este un întreg proces în care înveți să identifici vocea intuiției și să faci diferența între aceasta și alte voci care sunt mult mai vocale, precum vocea egoului, vocea fricii, etc.

În trecut, când aveam o viață extrem de stresantă, vocea intuiției mele era mai fermă când îmi spunea „Pleacă de aici!”, „Nu merge acolo!”, „ Nu face asta!”, dar acum este mai subtilă, fiindcă în interiorul meu este mai multă liniște și o pot auzi.

În plus, este important să înveți să-ți asculți și răspunsul corpului, fiindcă răspunsurile lui sunt diferite de mesajele intuiției.

Și acest răspuns al corpului este greu de auzit și de urmat, atunci când ai traume nevindecate.

Pentru mult timp a existat o separare a minții mele de corpul meu; funcționam din spațiul minții și nu aveam nicio încredere în semnalele subtile ale corpului, nu le dădeam atenție.

Mult timp nici nu am fost conștientă de faptul că nu mă simțeam în siguranță în corpul meu. (dr. Tasmin Lee)