Trezirea spirituală se întâmplă în etape, în viața unui om

În viziunea mea, trezirea spirituală se întâmplă în etape, în viața unui om. Ai o primă experiență care te trezește/ deschide la ceva complet nou, apoi faci niște schimbări, viața ta se așează pe o nouă fundație și la un moment dat vine o altă experiență tulburătoare/ zguduitoare, care te duce la un nivel superior. Și tot așa.

În cazul meu, prima experiență care m-a zguduit a fost la 39 de ani, când mama mea a murit subit. Am fost devastată. Acea durere cumplită a fost cea care mi-a deschis inima și m-a schimbat într-un mod semnificativ ca ființă.

În acea perioadă am avut un vis în care un nativ indian a venit la mine, mi-a cerut să-mi țin echilibrul pe axis mundi și mi-a spus că este necesar să o fac singură, că el nu va putea să mă ajute în acest sens. Nici nu știam ce este axis mundi la acel moment, nu știam că aceasta reprezintă legătura dintre Cer, Pământ și lumea subterană.

În vis mă balansam în spate și în față, iar la un moment dat am reușit să-mi păstrez echilibrul, rămânând în poziție perfect verticală. Atunci m-am trezit și am auzit un sunet de clopoțel, deși nu exista niciun clopoțel în cameră. Era ora 3.00.

Acel vis mi-a dat o stare de bine, de bucurie, deși nu înțelegeam exact de ce simt asta. Și eram într-o perioadă de doliu!

Am perceput acel vis ca pe un semn că există ceva mai profund decât ceea ce vedem cu ochiul liber, că lucrurile sunt mai profunde decât înțelegem noi, că totul are un rost.

La 49 de ani am avut o experiență de genul trezirii spirituale spontane.

Nu eram într-o căutare spirituală; treceam printr-o criză, căsnicia mea era pe punctul de a se rupe. Ascultam în acea perioadă prelegerile învățătorului spiritual Adyashanti, pentru că mă linișteau, mă ajutau să mă echilibrez. El vorbea, printre altele, despre trezirea spirituală, dar eu nu căutam asta.

Într-o noapte am avut un vis. Am auzit în vis o voce care mi-a spus: „Trezește-te și intră pe Cale!”. Asta este tot ce mi-a spus acea voce, dar m-am trezit atât de brusc, încât am dărâmat paharul cu apă de pe noptieră.

Am adormit din nou și a doua zi, când m-am trezit, eram într-o stare de grație, de pace interioară profundă. A durat doi ani acea stare. Și a fost testată de mai multe ori de viață, dar a rămas stabilă. Indiferent prin ce încercare/ criză am trecut la exterior, în acei doi ani, în interiorul meu era o pace deplină.

După doi ani am avut senzația că acea stare de grație s-a atenuat, dar de fapt cred că m-am obișnuit cu ea, a devenit „normalul” meu și nu mi se mai pare ceva atât de senzațional ca la început. (Lori Lothian)