O mulțime de femei trăiesc înlănțuite de programe, credințe și tipare disfuncționale care le-au legat energetic de mâini și de picioare

Am văzut astăzi un moment de dans care era o metaforă minunată – dureroasă, dar minunată – ce ilustra viața multor femei programate să creadă, printre altele, că este de datoria lor să suporte și să îndure în familie, în căsnicie și uneori, în profesie.
Femei programate să creadă că valoarea/ împlinirea lor vine din faptul că au un bărbat/ o relație de cuplu și că a fi singură este un stigmat.
Femei programate să creadă că după o anumită vârstă, valoarea lor începe să scadă și că „n-o să le mai vrea nimeni”.

O mulțime de femei trăiesc înlănțuite. Nu de lanțuri fizice, vizibile, ci de programe, credințe și tipare disfuncționale care le-au legat energetic de mâini și de picioare.
Primele noduri au fost făcute în copilărie, iar apoi, de-a lungul timpului, sforile s-au înmulțit.
Uneori s-au legat singure de persoane/ locuri/ situații toxice și s-au mințit că ceea ce a fost legat nu mai poate fi dezlegat. S-au obișnuit într-o „zonă de confort” toxică, în care funcționează ani și decenii la limita de avarie, legate fedeleș, simțind că nu mai pot respira liber în propria viață.

Mult timp și-au spus: „N-am de ales” sau „Asta este soarta mea”.
În ultimii ani le este însă din ce în ce mai greu să continue așa, fiindcă după atât de mult timp trăit într-o continuă zbatere, legăturile au început să muște din carne și dor.
Iar când doare suficient de tare, eliberarea devine o opțiune pe care ești dispusă să o iei în calcul. De la un anumit nivel al suferinței încolo, îți este din ce în ce mai greu să te minți, să îți spui că „nu ai ce face”. Conștientizezi că ai ce face și, mai mult decât atât, că este absolut necesar să faci ceva, dacă vrei să trăiești cu adevărat.

Universul îți trimite periodic sprijin – mesaje și oameni care te pot ajuta.
Faci un efort, întinzi la maximum sforile care te țin prizonieră, prinzi mesajele, poate faci și niște cursuri, spui că vezi lucrurile altfel, acumulezi informații și le depozitezi undeva în minte. Dar după ce ai terminat de citit acele informații sau ai plecat de la seminar, revii la viața ta obișnuită, cu sforile aferente.

Nu folosești nimic din ceea ce ai învățat, nu ai curajul să faci schimbări reale, nu ai curajul să tai niciun fir toxic, fiindcă te temi că vei distruge țesătura vieții tale. Ești legată de atât de mult timp, încât ai ajuns să crezi că sforile care te limitează sunt „viața ta”.

Faptul că acumulezi informații despre ce înseamnă o viață trăită autentic, despre relații bazate pe iubire, respect reciproc, integritate și adevăr, nu înseamnă mare lucru, dacă nu aplici aceste lucruri în viața ta de zi cu zi.
Faptul că vorbești despre astfel de lucruri nu înseamnă mare lucru.
Faptul că postezi despre astfel de lucruri nu înseamnă mare lucru.

Înseamnă doar că te ții singură prizonieră, legată cu sfori de mâini și de picioare, și preferi să experimentezi senzația libertății devenind o colecționară de foarfece.

Nu ai nevoie de încă un foarfece; ai nevoie de curajul de a folosi foarfecele pe care deja îl/ le ai la îndemână.
Și poate că pentru tine luna martie nu este despre flori și felicitări, ci despre primul fir toxic pe care alegi, în sfârșit, să-l tai.

Nu poți tăia toate firele deodată; dar poți începe cu unul.
Și uneori, un singur fir tăiat schimbă întreaga țesătură a vieții tale.