Când îți ajuți semenii, fă-o cu delicatețea cuiva care știe cum arată prăbușirea
Nu toți oamenii care cad sunt pregătiți să se ridice.
Unii au nevoie doar să nu fie călcați în picioare în timp ce își adună puterile cât sunt încă acolo, jos.
Nu ridica pe nimeni cu forța!
Nu va sta mult pe picioare, dacă nu era pregătit să se ridice.
Nu da buzna cu bocancii în spațiul vulnerabilității celui căzut.
E suficient să-i fii aproape.
Să-i spui că îți pasă.
Că atunci când se simte pregătit, vei fi acolo, cu mâna întinsă.
Când îți ajuți semenii, fă-o cu delicatețea cuiva care știe cum arată prăbușirea. Nu din teorie, ci din carne vie.
Fă-o cu respectul unuia care știe că după prăbușire ai nevoie de spațiu, ca să-ți aduni fragmentele, în ritmul tău.
Fără întrebări.
Fără judecată.
Fără „Ți-am spus eu!”.
Când totul s-a făcut cioburi, nu ai nevoie de lecții.
Ai nevoie de cineva care să-ți spună cu sinceritate: „Te poți baza pe mine. Când ești pregătit să te ridici, îmi spui.”
Ți s-a întâmplat vreodată, într-un moment greu, să te sprijine cineva cu delicatețe, cu discreție, fără să te judece? Sau ai fost tu însuți acea prezență binefăcătoare pentru cineva căzut la pământ?